O cantitate variabilă de materie lichidă, cu consistenţă vâscoasă, ce se acumulează într-o cavitate a corpului. Rezultă în urma unui proces de necrozare a unor celule şi ţesuturi, consecutiv unei infecţii. Dacă se formează într-o cavitate seroasă – un spaţiu delimitat de foiţele peritoneului, ale meningelor sau ale pleurei – se numeşte abces sau empiem.
Abcesele se pot forma oriunde în organism. Cele superficiale, deci accesibile vederii şi palpării sunt prezente, de exemplu, la nivelul zonei din jurul unghiilor – se numesc panariţii – sau pe mucoasa gâtului, la nivelul axilelor, pe piele în general.
Abcesele considerate ca profunde pot fi localizate la nivelul ţesutului alveolelor dentare, ţesutului nervos (creier), ganglionilor limfatici, glandei mamare, ficatului, pămânului.
De obicei, pentru tratarea abceselor se intervine în funcţie de localizare şi gravitate, cu atât mai rapid cu cât sunt la nivelul unor organe cheie – la nivelul creierului, de exemplu, un abces se comportă ca şi o tumoră, putând provoca hipertensiune intracraniană, deci o urgenţă medicală.
În funcţie de semnele ce îl însoţesc, abcesul poate fi:

Abces rece – o acumulare de puroi ce se formează lent, fără să fie însoţit de semne de inflamaţie (adică zonă caldă, înroşită, congestionată, umflată şi dureroasă). De obicei este cauzat de prezenţa bacilului Koch (care determină apariţia tuberculozei) sau de anumite ciuperci microscopice. Se însoţeşte de stare generală alterată, febră care persistă mai mult timp, dar cu valori neregulate, scădere în greutate.
 
Abces cald – colecţie purulentă ce evoluează mai rapid decât abcesul rece, însoţită de semnele de inflamaţie – piele caldă, înroşită, edem, durere. Poate apărea consecutiv unei infecţii cu bacterii (stafilococ, streptococ) sau protozoar microscopic (amibă). În afară de semnele locale de inflamaţie este însoţit de febră, frison, stare generală alterată, adenopatie (mărire în volum a ganglionilor limfatici, fie cei din vecinătatea abcesului, fie şi alte grupe ganglionare).