Agent infecţios de dimensiuni foarte mici între 12 şi 300 nanometri ce este con­stituite dintr-un singur acid nucleic, ARN sau ADN, închis într-o capsidă (capsulă de proteine), întregul – numit nucleocapsidă, fiind înconjurat la unele virusuri  de un al doilea înveliş ( compus din lipoproteine).
Virusurile se situează la frontiera dintre materia inertă şi materia vie. Nu au metabolism şi diferă prin aceasta fundamental de alţi agenţi infecţioşi (bacterii, ciuperci microscopice, paraziţi), ei nu sunt capabili să producă energie pentru sintetizarea macromoleculelor lor şi pentru a se reproduce. Lor le este necesar, pentru aceasta, să utilizeze metabolismul celulelor vii pe care le infectează. Această utilizare a funcţiilor celulelor în favoarea lor poate provoca o afectiune a organismului infectat.
Dupa modul în care celula reacţionează la prezenţa virusului avem infecţie celulară:acută şi citolitică (moartea celulei), persistentă, cronică, latentă sau, transformantă (cancerizare la scară celulară).
Virusurile pot infecta orice organism, animal sau vege­tal fiind perfect adaptat la gazda sa şi la anumite ţesuturi ale gazdei (de exemplu, la specia umană: sânge, ganglioni limfatici, piele, ficat, ţesut nervos etc.). Virusurile constituie des cauza unor epidemii (gripă, febră galbenă, SIDA).
Contaminarea se poare realiza pe cale respiratorie (inhalare), digestivă (ingestie) sau cutaneo-mucoasă (rănire) şi infectează un organ după ce a fost transportat prin circulaţia sangvină.
Unele virusuri sunt imunogene, adică declanşează pro­ducerea de anticorpi, specifici de către organismul pe care îl atacă. Dacă aceşti anticorpi se menţin în organism, ei îl protejează în mod obişnuit împotriva unei noi infecţii cu acelaşi virus; acesta este cazul, de exemplu, pentru rujeolă, rubeolă şi poliomielită, boli numite, din acest motiv, imunizante.
Pe de altă parte, introducându-şi acidul lor nucleic în celulă, virusurile sunt capabile să modifice profund infor­maţia genetică a acesteia, de exemplu, inducându-i trans­formarea sa în celulă canceroasă (virus oncogen).
Diagnosticul unei boli virale poate să se bazeze pe serologie (căutarea anticorpilor în serul sangvin) sau pe pu­nerea în evidenţă, prin cultură celulară sau prin metode de biologie moleculară, a virusului din sânge, urină, salivă etc.
Tratamentul bolilor pleaca de la cel al simptomelor – cazul gripei, de exemplu – până la utilizarea medicamentelor antivirale . Cel mai bun tratament este cel preventiv şi constă în vaccinarea atunci când există un vaccin.